Armele însoțesc omenirea din timpuri imemoriale în diverse forme. Totul a început cu o simplă secure de piatră și suliți cu vârfuri din piatră sau lemn. Între arma de vânătoare și cea militară, în principiu, nu a existat o diferență mult mai marcantă pentru o lungă perioadă.
De la secure de piatră la arme de distrugere în masă
Cu trecerea timpului, însă, armamentul a început să se îmbogățească cu arme mult mai eficace, precum praștiile, arcurile, săbiile de diverse forme și dimensiuni, alabarde și, desigur, arbaleta, care se bucura de o mare popularitate. Motivul era simplu. Săgețile lansate din arbaleta atingeau o viteză mai mare, datorită căreia erau mai penetrante și adversarului sau animalului îi provocau răniri mai grave.
Ei bine, toate aceste arme au fost folosite pe scară largă până la penetrarea prafului negru de pușcă în Europa. Odată cu apariția armelor de foc, lucrurile au luat o viteză destul de rapidă. Rezultatul îl cunoaștem cu toții foarte bine, deoarece dezvoltarea armelor a avansat atât de mult, încât astăzi nu avem probleme să distrugem viața pe planetă cu bombe masive.
Ei bine, omul este într-adevăr o ființă inventivă. Armele de distrugere în masă sunt însă un capitol aparte și noi în rândurile următoare preferăm să ne uităm la unele fapte despre armele portabile.
1. Știți când a apărut prima armă de foc?
Primele arme de foc au apărut practic deja în secolul al XIV-lea. Erau încărcate din față prin gura țevii și din acest motiv au primit o denumire caracteristică – tunuri de mână. Nu vă imaginați însă o armă modernă. Tunurile de mână constau doar din țevi și nu aveau pat nici vreun tip de încuietoare.
Se declanșau prin aplicarea unui fier încins sau a unui fitil aprins la praful de pușcă plasat într-o adâncitură (canalul) pe suprafața exterioară a țevii. Canalul era conectat la țeava propriu-zisă, care era umplută cu praf. Praful de pușcă aprins în adâncitură aprindea și încărcătura de praf din țeava și în acest fel se producea focul.
Tunurile de mână puteau fi fixate cu cârlige la zid sau la marginea unui cărucior, pentru a atenua puternicul recul al armei. Tragerea din aceste arme, desigur, nu era o mică problemă. Încărcarea dura mult și tragerea era lentă. Și cu privire la precizia tragerii din acea vreme, probabil nici nu trebuie să vorbim. La început, pentru a provoca confuzie în rândurile inamicului, era suficient și zgomotul armelor de foc.
2. După ce a primit denumirea pistol sau pistoală
Cuvântul pistol provine probabil de la denumirea armei hussite pușcă. Deși unele surse speculează că cuvântul este derivat din orașul italian Pistoia, prima alternativă va fi probabil mai probabilă. Țevile primelor arme portabile de foc au fost forjate din fier sau turnate din bronz și aveau doar o gaură netedă.
Impulsul pentru dezvoltarea pistoalelor a fost dezvoltarea încuietorului cu roată în secolul al XVI-lea. Pistoalele au devenit curând parte a armamentului cavaleriei. Dezvoltarea a avansat, paturile au fost ușurate și pistoalele au fost echipate cu aprindere cu cremene și mai târziu cu aprindere cu percuție. La sfârșitul secolului al XVIII-lea și apoi mai ales în secolul al XIX-lea, pistoalele au fost folosite cu plăcere în dueluri. Ca urmare a rănii de glonț din duel, a murit și poetul rus A.S.Pușkin.
3. Pușca cu alice deja în secolul al XVI-lea?
Inventivitatea ne este inerentă nouă, oamenilor. Deja în secolul al XVI-lea, mai ales vânătorii, încercau să mărească probabilitatea de a lovi prin încărcarea mai multor proiectile sferice în gaura țevii. La început, se folosea plumb tăiat și cu câteva zeci de ani mai târziu, alicele se fabricau prin turnarea plumbului topit într-un recipient cu apă și ulei. Desigur, nu poate fi vorba de aceeași formă a unor astfel de gloanțe.
Gloanțele mai perfecte au fost disponibile abia cu sosirea secolului al XIX-lea, când alicele se fabricau în turnuri de turnare. Ei bine, și în ceea ce privește probabilitatea mai mare de a lovi, trebuie spus că precizia tragerii a crescut cu ajutorul înălțătoarelor mecanice, care s-au perfecționat treptat. Lunetele de pușcă au fost folosite în SUA deja în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. De atunci, sunt folosite în mod obișnuit în vânătoare și nici vânătorii de elită nu se pot lipsi de ele.
4. Pușca din Kentucky în mâinile Buffalo Bill a făcut minuni
Știați că pușca din Kentucky, pe care ați putut-o vedea în filmele Ultimul mohican sau Patriot, a fost făcută celebră de celebrul trăgător William Cody, mai cunoscut sub numele Buffalo Bill? Dacă ați crezut poate până acum că este o figură inventată, cum ar fi Winnetou sau Old Shatterhand, atunci vă înșelați. Buffalo Bill s-a plimbat cu adevărat prin prerii Americii de Nord, iar datorită preciziei excelente a puștii din Kentucky cu țeava lungă, se spune că a reușit să ucidă până la 4 280 de bizonți în șase luni. Pușca avea o lungime totală de 110,5 cm și cântărea doar 1 745 de grame. Cu toate acestea, vom rămâne puțin mai mult la vânătoare.
5. Vânătoarea cu arcul
Dacă ați crezut că arcurile în vânătoare sunt deja trecutul, vă vom scoate din eroare. Vânătoarea cu arcul este complet legală și în Slovacia și cu echipamentul modern de tir cu arcul și îmbrăcăminte de calitate este posibil, în conformitate cu regulile de vânătoare, să vânați practic orice fel de animal sălbatic.
Absența zgomotului la tragere este, de altfel, un bonus despre care vânătorii cu arme de foc nu pot decât să viseze. Vânătoarea cu arcul este, desigur, mult mai dificilă. Arcașul trebuie să se camufleze pentru a se apropia de animal mult mai aproape decât vânătorul cu armă de foc, care poate vâna animalul de la distanțe de 100 de metri. În vânătoarea cu arcul, se trage cel mai adesea de la o distanță de 25 de metri.
SFAT: Cum se face camuflajul în natură? Citiți ghidul nostru complet.
